dor

si te intrebi ce dor calator te va chema iar...si iar...ingropata sub stratul gros al poluarii si al aerului abia respirabil ma gandesc tot mai mult la munti...si eu care abia am asteptat sa plec...ma trezesc in miez de noapte cutand frontala,mi s-a parut ca am auzit ceva...apoi vreau sa-mi deschid fermoarul sacului de dormit cu intentia de a-mi cauta bocancii sa ies din cort sa inspir aerul rece al noptii,sa numar stelele,sa admir stancile,sa ascult apa...dar constat aproape stupefiata si ma ridic speriata incercand sa-mi explic ce se intampla cand realizez ca totusi sunt acasa in pat nicidecum in sacul meu de dormit in cort...si imi piere tot elanul cu care m-am trezit...e chinuitor ,de-adreptul groaznic...si ma intreb ce am gresit intr-atat sa fiu pedepsita in halul asta...de ce nu vrea nimeni sa ma inteleaga ca mi-e dor de munte ...si doare...si doare sa ma consolez cu amintiri in timp ce imi tarasc pasii pe betonul orasului...dar simt totusi intr-un final o greutate dulce ce ma apasa pe umeri...dar lipseste...e o iluzie din nou sau poate...caldura.si cand toata lumea simt ca rade de mine , de dorintele mele pentru ei absurde de a merge la munte...a cara animalul de rucsac in spate pe distante considerabile de a dormi in cort...simt ca se prabuseste totul.si am momente de luciditate in care partea mea rationala imi da o explicatie la cum sta treaba dar....inima se hraneste cu amintiri...cu sperante si viseaza...vrea la munte,cum de altfel toata fiinta mea...si atunci...fac o plimbare pana la gara...si continui sa-mi imaginez...sau pierd ore intregi aranjand - rearanjand rucsacu gata in orice moment de plecare...sau pur si simplu stau si ma gandesc si imi fac planuri,visezi ca vine intr-un final ziua in care oricine m-ar intreba voi putea raspunde impacata ca merg la munte...de data asta e altceva.pana acum aveam obiective bine stabilite,era totul pus la punct...acum insa...? totu consta doar in momentul in care sa ma vad in gara cu rucsacul si pe aici ti-e drumul... :) si cu toate ca mai am putin de suportat chinul aceasta de beton poluare si caldura mi-e tot mai greu . mi-e dor de munti...asta nu se poate explica...nu are leac e la fel ca senzatia aia pe care o ai...pe traseu...sub stele...cand esti acolo....acea implinire si dulce durere la gandul plecarii...dar pana atunci...pozele ma asteapta si poate niste ganduri impartasite cu alti indurerati...mi-e dor si doare...dar nu are leac.muntele e o boala cronica...simptomele se amelioreaza cat esti acolo pe carari in mijlocul padurii...odata ajuns acasa o poti lua de la capat...nu stiu altii cum sunt dar eu cand ma gandesc la rucsacul in care stau ingramadite toate vad potecile serpuinde prin padure tot mai sus catre creste... :)