dor

si te intrebi ce dor calator te va chema iar...si iar...ingropata sub stratul gros al poluarii si al aerului abia respirabil ma gandesc tot mai mult la munti...si eu care abia am asteptat sa plec...ma trezesc in miez de noapte cutand frontala,mi s-a parut ca am auzit ceva...apoi vreau sa-mi deschid fermoarul sacului de dormit cu intentia de a-mi cauta bocancii sa ies din cort sa inspir aerul rece al noptii,sa numar stelele,sa admir stancile,sa ascult apa...dar constat aproape stupefiata si ma ridic speriata incercand sa-mi explic ce se intampla cand realizez ca totusi sunt acasa in pat nicidecum in sacul meu de dormit in cort...si imi piere tot elanul cu care m-am trezit...e chinuitor ,de-adreptul groaznic...si ma intreb ce am gresit intr-atat sa fiu pedepsita in halul asta...de ce nu vrea nimeni sa ma inteleaga ca mi-e dor de munte ...si doare...si doare sa ma consolez cu amintiri in timp ce imi tarasc pasii pe betonul orasului...dar simt totusi intr-un final o greutate dulce ce ma apasa pe umeri...dar lipseste...e o iluzie din nou sau poate...caldura.si cand toata lumea simt ca rade de mine , de dorintele mele pentru ei absurde de a merge la munte...a cara animalul de rucsac in spate pe distante considerabile de a dormi in cort...simt ca se prabuseste totul.si am momente de luciditate in care partea mea rationala imi da o explicatie la cum sta treaba dar....inima se hraneste cu amintiri...cu sperante si viseaza...vrea la munte,cum de altfel toata fiinta mea...si atunci...fac o plimbare pana la gara...si continui sa-mi imaginez...sau pierd ore intregi aranjand - rearanjand rucsacu gata in orice moment de plecare...sau pur si simplu stau si ma gandesc si imi fac planuri,visezi ca vine intr-un final ziua in care oricine m-ar intreba voi putea raspunde impacata ca merg la munte...de data asta e altceva.pana acum aveam obiective bine stabilite,era totul pus la punct...acum insa...? totu consta doar in momentul in care sa ma vad in gara cu rucsacul si pe aici ti-e drumul... :) si cu toate ca mai am putin de suportat chinul aceasta de beton poluare si caldura mi-e tot mai greu . mi-e dor de munti...asta nu se poate explica...nu are leac e la fel ca senzatia aia pe care o ai...pe traseu...sub stele...cand esti acolo....acea implinire si dulce durere la gandul plecarii...dar pana atunci...pozele ma asteapta si poate niste ganduri impartasite cu alti indurerati...mi-e dor si doare...dar nu are leac.muntele e o boala cronica...simptomele se amelioreaza cat esti acolo pe carari in mijlocul padurii...odata ajuns acasa o poti lua de la capat...nu stiu altii cum sunt dar eu cand ma gandesc la rucsacul in care stau ingramadite toate vad potecile serpuinde prin padure tot mai sus catre creste... :)

curajul de a ...

uneori curajul e tot de ce ai nevoie, dar reusesti mereu sa-ti aduni curajul sa te bucuri pentru cineva care te-a ranit?care te-a dezamgit?pentru cineva care te-a facut sa plangi?si dupa toate aste, ai curaj sa nu porti pica?sa-l pretuiesti? atunci da, ai iubit acea persoana, si te dor amintirile sfarmate,si poate o intrevedere intamplatoare ti-ar trezi amintiri. dar ce folos toate astea cand persoana te-a uitat?cand n-a gasit curajul sa ... sa ce defapt?sa se bucure , sa spere pt tine, cand tu in viziunea lui ai fost cea care i-a destramat visele?dar te-a iubit... si acum nu mai are curaj sa se uite in spate,sa se uite inapoi o secunda.de ce? pentru k inca te iubeste ... si nu are curaj sa o recunoasca.da, o persoana din asta merita apreciata, merita respectata si merita curajul, pentru ca ai iubit-o,intr-un fel tot ce ai iubit inca iubesti,intr-un fel sau altul, si toate amintirile iti raman in suflet ,pentru ca ai fost fericita in momentele acelea,si sperai...iar acum iti vezi de viata ta....asteptand. destinul.intunericul,frunzele ruginii cazand si iarna.lacrim si zambetul, suvita ce-ti cade pe fata.astepti,nu stii ce.iti vine sa plangi,nu stii de ce.si iti pui intrebari.tu care, te poti considera o persoana implinita.un suflet nobil.

unde zboarza fluturii?

Well... nu am postat de o groază de timp , și s-au intâmplat destule ...  :)) da.. mai mult decat pot duce . dar e bine.
A trecut inca o vara ... si a inceput inca o toamna , azi - maine va fi un an de la prima postare, si nu multe s-au schimbat. Am ramas la fel de visatoare, la fel de melancolica, cu aceleasi deprinderi si obiceiuri ... dar m-am schimbat totusi, acum sunt convinsa ca daca chiar vreau ceva se intampla, asa si este.
A fost o vara .... nu gasesc cuvantul s-o descriu : plina de surprize, emotii , prieteni , oameni frumosi ... si soare. Am avut parte de ploaie de stele, de luna albastra, de clipe magice, de framantari launtrice.
Iar acum... toate astea continua intr-o forma mult melancolica... stare ce ma apasa in fiecare toamna.Revin dorurile - de duca. Vreau ! vreau sa simt roua pe bocanci, vreau sa inspir aerul inghetat , vreau sa simt mirosul toamnei : mirosul de struguri, de foc, de ploaie. de frunze, si vreau sa revad Brasovul, orasul care m-a fermecat de la prima intalnire .
Ma coplesesc tot soiu de sentimente, de emotii, de ganduri : hoinare , hai hui.
Intra toamna in mine,ma copleseste, ma acapareaza incet incet ... si o iubesc.
Si totusi... spune-mi unde zboara fluturii?cand stiu k toamna ma doare?


http://www.youtube.com/watch?v=uHU5Yh76-dw&feature=related