gânduri de toamnă ale unui suflet în doi

Dac-aş stii norii cum se duc
Vântul cum ninge în tot ce atinge
Dac-aş ştii stânci de ce cresc în mine
Când mă gândesc la tine
Poate că cineva ar putea
Să ia noaptea grea
Să ne dezlege, să ne relege
în noi amândoi sunt atâtea ploi
în noi amandoi sunt atâtea nevoi
Poate cândva vom putea fi iar doi...

                
         




                           Şi totuşi toamna ne intră in oase,ne acaparează gândurile,sentimentele...existenţa.Şi asta la fel în fiecare an.
                           Deobicei...toamna mă întrista peste măsură,dar acum e ceva schimbat,schimbat în mine,schimbat în tot.Nu pot decît să mulţumesc pentru acest lucru ...minunat.Defapt am fost ajutată într-o oarecare măsură să redescopăr aceste valori închise în mine,departe de mine,plutind între nori.
                           Am un alt fel de dor în suflet,un dor mai profund,care îmiplace,care îmi aduce un zâmbet pe buze de câte ori mă gândesc.Îmi doresc altceva acum...ceva ce ştiu că poate fi al meu :) şi că îl merit.
Îmi doresc altfel hoinăritul prin munţi,îmi doresc altfel ceaţa,ploaia.Îmi doresc altfel totul,şi asta pentru că...in noi sunt atâtea ploi şi nevoi.Pentru că sufletul poate fi împlinit numai in...doi :) .
Reaprinzându-se treptat acea dorinţă profundă de evadare îmi dau seama că până acuma multitudinea escapadelor î natură nu au fost cele dorite de un suflet pustiu în aşteptarea acelui lucru care să-l împlinească.
Şi atâtea gări,care până acum le vedeam triste şi singuratice , acum îmi zâmbesc cu căldură,cu acceptare,cu prietenie.  
                           Dar parcă ceva tot lipseşte din rucsacul ticsit de vise...acel ceva pe care l-am descoperit într-un final.
        

                                                                                                            :)